ActualitateOpinii

Peștele de la Cotroceni se-mpute

Distribuie acest articol!

    Nicicând n-a mai fost parcă atât de valabil vechiul proverb „peștele de la cap se-mpute” ca în zilele pe care le trăim. Avem o clasă politică jalnică, o adunătură de mafioți la costum, care se bat prin rotație cu cărămida-n piept că guvernează pentru România, când singurul lor gând e cum să se îmbogățească mai rapid dând tunuri de amploare. PSD a avut PNDL, PNL are acum „Anghel Saligny”, în joc sunt zeci de miliarde de dolari, dar pot băga mâna-n foc de pe acum că, și la următoarea tură de alegeri, în 2024, majoritatea românilor vor avea tot căcăstoarea-n fundul curții, vor fi tot lipsiți de acces la educație și servicii medicale, de drumuri și autostrăzi, vor fi, în sfârșit, ca să-l parafrazez pe Brâncuși „și mai săraci, și mai proști” decât sunt azi. Și asta pentru că, de trei decenii încoace, de când au zis că gata, s-a terminat cu dictatura, a venit democrația, tot prost (și proști) își aleg conducătorii.

    Păi numai gândiți-vă: prima dată l-am avut pe Iliescu, președintele-trădător. Un comunist cu față umană, dar pe fața căruia nu s-a clintit niciun mușchi când, pentru a-și justifica lovitura de stat, a trimis, după 22 decembrie, sute de tineri la moarte, împotriva unor „teroriști” existenți doar în planurile secrete ale KGB și fostei Securități. Un „sărac și curat”, sub a cărui oblăduire industria, agricultura, comerțul și transporturile românești au fost devalizate și furate pe bucăți de „băieții deștepți” din fosta Securitate și eșaloanele doi și trei ale PCR. Regimul lui Iliescu a fost sursa tuturor averilor ilicite și a tuturor ticăloșiilor comise în România după Revoluție. Apoi, a venit președintele-spectator Emil Constantinescu. Un intelectual de marcă, dar o fire slabă, ezitantă, care n-a zis nici pâs văzând cum sub el înflorea o altă mafie, în afara celei a lui Iliescu, pe principiul „să mănâncă și gura noastră”. Cea mai mare „realizare” a lui Milică a fost ducerea în derizoriu a ideii de partid de opoziție și distrugerea totală a partidului înființat cândva de Maniu și Mihalache – PNȚCD. După un scurt intermezzo, prilejuit de revenirea lui Iliescu, în 2000, în 2004 românii au crezut că-l aleg, în sfârșit, pe unul care promitea că va face ordine și va lichida sistemul mafiot: Traian Băsescu, președintele-jucător. Doar că jucătorul ăsta, care amenința că va umple Piața Victoriei cu țepe pentru corupți, n-a fost nici pe departe un Țepeș, ci un țepar. Nu sistemul mafiot voia să-l doboare Băsescu, ci sistemul mafiot al „ălorlalți”, în care a dat cu toate cozile lui de topor, ca să-și creeze propriul său sistem mafiot, cu alde Udrea, Bica, Pinalti și atâția alții, ajunși ulterior la loc cu răcoare și cu vorbitor.

    Și când ziceau românii că mai rău de Băsescu n-au ce s-aleagă, a ieșit la rampă Klaus Iohannis, președintele-spectator. În primul mandat, a mai fost cum a mai fost, că erau atâtea locuri de vizitat în lumea asta, iar președintele nu s-a prea văzut la televizor, părea mai mult „președinte-telespectator” decât jucător, cum fusese Băsescu. Dacă mai țineți minte, uneori treceau săptămâni întregi fără să știm: Mai avem președinte? O mai trăi? O mai fi pe planetă sau a plecat să facă turism și pe Marte? O fi dat ortul popii, da-l țin consilierii încă în geam la Cotroceni, ca să-i încaseze salariul și să mai ia și ei niște sporuri de stres? Ei, dar uite că a venit al doilea mandat și Iohannis, prinzând gustul puterii, s-a transformat din spectator în îmbârligător. În 2019, el a vrut din nou – și a avut – „guvernul meu”, de parcă funcția de șef de stat ar presupune, de drept, puterea totală, cu palat propriu, pardesiu (de trântit pe mașină) propriu și țucălar propriu, pe post de premier. Dar, părându-i-se că guvernul Orban nu era suficient de „al meu”, a făcut tot felul de îmbârligături și l-a trântit, ca să-l aducă la putere pe Cîțu, un individ fără personalitate, care ia forma vasului unde este pus, precum apa – sau, mă rog, precum berea, ca să nu-i jignim premierului simțămintele bahice. Astăzi, iată-l pe Iohannis în toată splendoarea lui: tună și fulgeră când îi este contestată marioneta de la Palatul Victoria, își asmute lătrăii, precum Rareș Bogdan și Andrei Muraru, să meargă cu pâra pe la Înalta Poartă a Occidentului și nici nu vrea să conceapă ca România să fie altceva decât o colonie a belferilor din Vest, peste care el să fie un fel de vechil.

    Dacă românii s-au săturat să fie conduși de asemenea șulfe, în 2024 ar trebui să voteze altceva. Pentru că blestemul nostru, ca nație, nu este, cum credea Băsescu, să fim nevoiți să alegem mereu între doi foști comuniști, ci să alegem între ticăloși și secături. Oare chiar să nu mai existe, în toată țara românească un om, un singur om care să merite cu adevăr să fie președinte pentru toți românii? Un om care să respecte funcția prezidențială și poporul care l-a ales, fără să împartă țara în „mafia mea” și „mafia celorlalți”, în „liberalii mei” și „ceilalți, extremiștii”? Următorul rând de alegeri prezidențiale ar putea oferi României această șansă, mai ales că partidele sistemului, PSD și PNL, nu au niciun posibil candidat care să aibă stofă de președinte. Pe cine să alegi? Pe mitomanul bețiv, penal și țepar Cîțu? Pe mincinosul Ciutacu, care una zice și alta fumează? Iar dacă trotinetiștii din USRPLUS vin iar cu eternul candidat Barna sau cu eternul absent Cioloș, n-au nicio șansă. Opoziția – și aici nu mă refer la PSD, căci PSD e mereu jumătate la putere – ar trebui să se unească și să găsească de pe acum o personalitate culturală sau științifică independentă, din afara spectrului politic, pe care să o desemneze candidat la președinție. Doar astfel am avea garanția că următorul om care va conduce România nu va fi trădător, spectator, jucător, îmbârligător sau, Doamne ferește, consumator cu multe grade în aerul expirat.


    Distribuie acest articol!