Război și iod: Între isterie și băiatul care strigă „lupul” în joacă. Rusia însă nu se joacă

Război și iod: Între isterie și băiatul care strigă „lupul” în joacă. Rusia însă nu se joacă

Dacă zăboviți câteva minute într-o farmacie, inevitabil îi veți auzi pe femeia în vârstă care vrea măcar câteva pastile de iod, de ce numai tinerii primesc? și pe clientul tânăr, care încearcă să-l convingă pe farmacist că iodul pe care trebuie să și-l ridice e doar parte a atât de familiarului mecanism prin care autoritățile încearcă să scape basma curată, după ce au risipit banii publici.

Deși aparent contradictorii, cele două tipuri de reacție descriu nu atât lipsa de încredere în stat, cât mai ales convingerea că statul ne face, în mod conștient, rău.

Ministrul Sănătății le-a transmis, luni, românilor sub 40 de ani să meargă să-și primească pastila de iod care le-ar putea salva viețile, în caz de tot mai posibil accident/atac nuclear cauzat de Rusia.

Fără nicio altă introducere, fără a fi stabilit mai întâi un mecanism intern, administrativ nu doar de prescriere a unor rețete, deși medicii de familie se plâng că sunt excedați de pacienții care vin după rețetă, ci mai ales de comunicare cu pacienții, de explicare, în așa fel încât să nu pară iarăși o împărțire a tuturor în speciali și ordinari.

Lipsa de profesionalism în comunicare, de la Președinție la ministere ca Apărarea, Educația și Sănătatea, unde șefii sunt cei care comunică exclusiv, erodează însă tocmai instituția, care ia chipul și defectele șefului.

De ce nu au instituțiile purtători de cuvânt?

În primul rând, pentru că nu înțeleg ce înseamnă purtător de cuvânt: departe de a fi o persoană care doar colportează un mesaj oficial, purtătorul de cuvânt este un specialist în comunicare (care, iarăși, nu înseamnă să știi să vorbești frumos, eventual cu exces de epitete și puneri în compunere), care este pregătit temeinic în ceea ce privește temele și care joacă rolul de interfață, tocmai pentru ca, indiferent de persoanele care se perindă la conducere și de erorile acestora, instituția să nu-și piardă legitimitatea.

În al doilea rând, pentru că modelul de lider pe care îl urmează mai toți șefii de instituții – de la președinție la ministere – este cel desprins din regimul comunist: puterea este verticală și mereu vigilentă, un tip de paranoia care îi face pe cei care ajung în funcții de conducere să nu știe să delege, să lucreze în echipă, să aibă încredere în specialiști.

Ei trebuie să fie văzuți că au în mână cuțitul și pâinea, trebuie ca toți ceilalți, și aici sunt mai importanți colegii de partid și de putere, să știe exact ierarhia.

Puterea paranoică e aceea care face parte dintr-un sistem de dependențe și recompense interne și atunci șeful știe că, așa cum a primit privilegiul,

 » Aflați mai multe informații aici.

Distribuie acest articol!