Unirea Principatelor Române: Călătoria spre Statul Național Modern

Unirea Principatelor Române din 24 ianuarie 1859 a fost rezultatul unui proces complex și al aspirațiilor politice și naționale ale românilor din acea perioadă. În contextul Revoluției de la 1848 și al presiunilor externe, cele două principate, Moldova și Țara Românească, au căutat să-și consolideze identitatea națională și autonomia. Alegerea comună a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor pentru ambele principate a marcat un pas semnificativ în această direcție.
Unificarea administrativă sub aceeași domnie a contribuit la crearea unui cadru comun pentru cele două teritorii. Cuza a implementat reforme radicale în domenii precum învățământul, justiția și armata, având ca scop modernizarea și consolidarea statului. A fost adoptată o Constituție în 1866, care a consolidat instituțiile statului și a pus bazele unui sistem politic modern.
Unirea din 1859 a fost, însă, doar un prim pas. În 1862, cuza a fost forțat să abdice, deschizând calea către instaurarea unei monarhii constituționale sub domnia lui Carol I. Astfel, în 1881, România a fost proclamată regat, consolidându-se statul național unitar. Unirea Principatelor a reprezentat, astfel, o etapă crucială în formarea statului român modern și în construirea unei identități naționale puternice.