Autodenunț în țara lui Garcea: du-te, copile, unde vezi cu ochii, cât mai departe!
Ca să fiu în acord cu legea, după schimbarea domiciliului, am purces și la înmatricularea mașinii conform cărții de identitate. M-am bucurat să aflu că nu e nevoie să mă duc până în capitala de județ pentru că săptămânal, marți și joi, vin reprezentanții Serviciului Înmatriculări să ia actele.
Am făcut, desigur, o programare online. Ca să fiu sigură în privința actelor, sfătuită de oameni pățiți, m-am dus totuși fizic, la sediul poliției într-o joi, ca să aflu dacă lista cu acte e suficientă și nu mai trebuie vreun dosar cu șină.
N-am aflat, am fost trimisă la niște domnișoare de peste drum care fac dosarul contracost desigur (și comision pentru recomandare?), dar am aflat, lângă o coadă remarcabilă, că programarea oricum nu contează decât dacă îi convingi pe cei de la coadă să te lase în față.
În ziua aleasă m-am dus cu dosărelul la sediul Poliției. Echipa de la Înmatriculări ar fi trebuit să vină la ora 9:30 când, conform anunțului pus în geam, începea eliberarea plăcuțelor pentru cei care deja depuseseră cererea.
Au venit abia după 10, înțeleg că se putea și 10:30, nimeni nu știa exact care e programul, nu e regulă. Dar să nu ne luăm dintr-o jumătate de oră.
Un bărbat și o femeie. Doamna s-a așezat imediat la masă, pe holul devenit birou de înmatriculări ad-hoc, și s-a apucat de treabă. O persoană, de altfel, extrem de amabilă și operativă, nimic de reproșat.
Bărbatul însă, un fel de șef de echipă, a început să răcnească pe cât îl țineau plămânii la oamenii care s-au așezat la coadă: să iasă afară, să intre numai câte 5, numai cei cu programare, redevenită brusc relevantă, dar despre care nimeni nu întreba nimic când ajungeai la rând.
A mai venit o agentă, de la politia orășenească de această dată, îmbrăcată în uniformă, cu coc de nașă și trei degete de fond de ten, care s-a pus și ea pe zbierat ca la oi: să ne punem pe rânduri, să păstrăm distantă, că a revenit Covidul. Am și întors rapid capul spre ușa că să văd când intră Covidul.
Într-o încăpere de cel mult 4/3 m, cei doi Garcea zbierau stereo ca apucați de streche la oameni care oricum așteptau de cel puțin jumătate de oră și care nu făcuseră nimic rău. Indicațiile de organizare puteau fi rostite și politicos. Vorbeam cu fiul meu la telefon și nu ne înțelegeam din cauza răcnetelor.
N-a ripostat nimeni dintre cei tratați ca vitele în staul. Nici eu, pentru că s-a activat un alt reflex vechi în relația cu Dumnezeu Garcea – potențialul imens de abuz,
» Aflați mai multe informații aici.